In casa bunicilor

"-Ei, ia spune- revine bunica.
-Ce sa mai spun, bunica?
- Ce nu mi-ai spus. De ce te vei apuca cand vei fi mare?
- Poate c-am sa scriu, bunica.
- Sa scrii? Tu? Ce sa scrii, ma rog?
- Carti.
- Iaca mai! Carti! Si cu ce-ai sa le umpli?
Nepotul zambeste, si se bate cu varful degetului pe frunte.
- Nu-ti suna a gol, nepoate?
- Mie nu, bunica.
- Si ce-i, ma rog, acolo?
- Mate, bunicul, motanul bunicului, casa bunicului, vorbele bunicei, cand vroiau sa intre in gandurile nepotului, fara sa bata la usa...
Bunica asculta, asculta... Apoi priveste departe, pe fereastra. Iar ninge alb in noapte. Vin fulgii Craciunului.
- Mai stii,- ofteaza ea.
Se apropie de nepot.
Se privesc ochi in ochi, adanc. Se vede c-a zarit ceva bunica. Face o cruce mare spre icoana lui Iisus, frangandu-se din sale:
- Da. Doamne.
Apoi isi trece, pentru intaia oara, degetele cu miros de floare de migdal prin parul nepotului, care seamana cu parul fetei bunicilor si intreaba cu glas scazut:
- Si ce-ai sa scrii, ma rog, despre bunica-ta?
                                        *

Ani si morminte dorm intre intrebare si raspuns.
O noua iarna incepe la fereastra, cu copaci, mosnegi si alti copii.
- Si ce-ai sa scrii, ma rog, despre bunica-ta?
Ninge naiv.
-Ce-am scris, bunica."

Va recomand cartea lui Ionel Teodoreanu, "In casa bunicilor". E superba, la fel ca orice alta carte a lui.
De ce am pus acest fragment? Pentru ca m-am regasit in el. Si pe mine ma intrebat bunica ce vreau sa fac mai departe, insa eu nu am avut curajul lui. Nu i-am putut spune ca as vrea sa scriu despre ea, bunicul si casa lor. I-am spus ca nu stiu. Insa stiam foarte bine. Poate ca intr-o zi, intr-o vara, cand stau cu bunica pe veranda, ii voi spune. Si poate chiar se va adeveri.